fully human

La grupul THINKING IS FUN vin oameni foarte interesanti. (Cu idei dubioase despre educatia si cresterea copiilor.) Insa copiii lor sunt senzationali. Iata un exemplu:

Unul din parinti si-a dat voie, la capatul unei zile infernale, sa planga de fata cu copilul lui. (Parintii nu plang in fata copiilor, stii asta, nu-i asa? De fapt parintii nu plang niciodata deoarece sunt niste zei.)

Cum crezi ca a reactionat fetita de 5 ani? A spus asa:

Mami, si tu ai lacrimi si plangi?

in spatele usilor inchise

Fie un copil! (Al tau, bineinteles.) Un copil care merge la scoala. (A mers, de fapt, acum este in vacanta si, evident, este aproape depresiv. Se trezeste in fiecare dimineata sa mearga la scoala de care ii este dor si duci o lupta titanica pentru a-l opri. Da, scriu sub influenta unor droguri usoare, dar nu acelea la care te gandesti tu!)

Urmeaza o intrebare de baraj pentru tine. Poate ar fi bine sa te asezi! (Ah, erai deja asezata pe scaun, am uitat ca esti genul (ultra)sedentar care viseaza (la) cai…, scuze, o sanatate minunata dupa 40 de ani dar nu a rezolvat problema sinelui viitor-doar pentru connaisseuri.)

Stai bine cu memoria? (Spune CNP-ul cu voce tare!) Dar cu intelegerea practicilor culturale in care esti imersat?

Ok, sa presupunem ca te-am pregatit si intrebarea nu te va traumatiza. Ready? (Verifica pozitia pe scaun, te rog! Stiu, ca sa ma sfidezi acum te vei ridica in picioare si, daca te afli la un nivel avansat, vei levita recitand o mantra secreta de pe un site tibetan din Boston.)

Bine. Eu mi-am luat toate precautiile necesare. Am incredere ca nu vei fi socata. (Prea mult.) Intrebarea este:

Cand ai participat ultima data, stand in sala de clasa de la inceput pana la sfarsit, la o ora a fiului sau fiicei tale?

Cu alte cuvinte: Ai o minima idee despre ceea ce un om (profesor/profesoara) care nu se gandeste la copilul tau decat in timpul orei (poate nici atunci), in colaborare cu niste birocrati care nu l-au vazut niciodata (cei care au creat programa de invatamant) incearca sa-i faca? (Sau, mai grav, ii face fara sa-si dea seama de consecintele pe termen lung.)

Aha, ai raspuns pozitiv. In regula. In acest caz de ce stai cu mainile in san?  De ce esti complice?

 

(gender) impairment

Daca si numai daca ai nervii tari („stabilitate emotionala” in jargonul profesional) iti propun un experiment. Tot ce ai de facut este sa mergi pe strada (pe trotuar, pentru a fi mai riguros) si sa privesti cu atentie. (Nu „cu mare atentie” ci doar „cu atentie” deoarece fenomenul este usor observabil.)

De ce spun ca iti trebuie o dispozitie pozitiva stabila? Pentru ca experimentul este depresogen. (Daca il repeti de cateva ori te-ar putea apuca plansul.)

Este vorba despre femei. Extraordinar de multe femei care se comporta (merg) ca si cum ar avea un handicap. (Sunt sanse mari sa intri si tu in aceasta categorie daca esti purtatoare de XX. Ma refer la cromozomi, da? Wink!)

Adrian, ce poate fi atat de daunator si, in acelasi timp,  cumva invizibil?

Da, e uimitor ce forta poate avea un tipar cultural adanc inradacinat in mintea femeilor. (Vine din afara, da? Nu este ceva innascut.)

Mori de curiozitate in acest moment?

Ok, sa nu mai prelungim suspansul: un numar urias de femei (dar nu toate) merg pe strada ca si cum ar avea mana in ghips.

Priveste cu atentie si, pentru ca ti-am oferit acest indiciu, vei vedea. Si pana acum ai vazut, desigur. Dar nu ai fost (o persoana) constienta!

PS Dupa ce „ai vazut” ti-ar putea trece prin cap sa te eliberezi din acest tipar (social) constrangator si sa te apropii mai mult de o viata naturala, conectata la nevoile autentice ale corpului tau. (Si, daca ai o fetita, sa o ajuti si pe ea „sa vada”.)

City Break (in some distant Universe)

Din cand in cand la cursurile mele participa si adolescenti. Imi amintesc in mod particular de un tanar de 16 ani, acum un an sau doi. (Memoria imi joaca feste dar acesta nu este un indiciu al senilizarii.)

La un moment dat am spus despre scoala ca ar trebui sa fie un loc absolut minunat, in care sa fii nerabdator sa ajungi, sa stai cu placere si sa te desparti cu regret. Mi-a trimis privirea aceea atat de expresiva. (Dar nu a plecat deoarece la unul din exercitiile fizice a realizat, stupefiat, ca am articulatiile mai mobile decat ale lui.)

Esti bun(a) sa-mi transmiti si tu privirea aceea?  Voi afirma, din nou, ceva similar. (Este limpede ca nu invat din trecut si sunt condamnat sa repet istoria. Parca Nietzsche a vorbit despre „eterna reintoarcere”, nu? Sau Schweinsteiger, intr-o conversatie cu Ana Ivanovici? Ii mai incurc.)

Scoala ar putea fi unul dintre cele mai fericite locuri din lume dintr-un motiv simplu: a invata este o bucurie.

 

playing (with little people souls)

Ultima zi de scoala. Sute de mii de copii nefericiti. Locul in care mergeau cu placere, (aproape) zi de zi, locul spre care isi indreptau cele mai frumoase ganduri si aspiratii (de exemplu atunci cand isi faceau temele) va fi inchis si inaccesibil pentru aproximativ trei luni.

Nu impartasesti opinia mea? Vrei sa spui (parinte fiind) ca realitatea este un pic diferita? Iti trece prin cap ca exact contrariul ar putea fi adevarat? (Cumva te bucuri si tu pentru copilul tau, reflectand la perioada de respiro de care beneficiaza?)

Ok, daca nu ne intelegem pe acest subiect poate suntem pe aceeasi lungime de unda in cazul urmatorului: competitia!

Competitia este ceva bun. Ceva sanatos. Ceva ce merita implementat mai profund, aplaudat si intensificat.

Pentru competitie (ierarhii) este nevoie de note. Notele sunt minunate. Sunt sanatoase. Sunt dezirabile. In baza notelor copiii sunt asezati intr-un clasament. (Deci sunt clasificati.)

Copilul tau a fost mai bun decat copilul altuia. (La matematica, nu-i asa? Wink!) Asa cum un model de telefon este mai bun, adica mai performant decat un altul, tot asa un copil este mai bun decat un altul. (Te rog sa nu tragi de aici concluzia suspecta potrivit careia copiii (la scoala) sunt un fel de telefoane, adica de obiecte.)

La final se face un clasament general (pe baza caruia se dau premii) din care aflam cine sunt invingatorii (sunt putini) si cine sunt invinsii (sunt multi). E ok, daca purtatorul de gene a nimerit in a doua categorie ii prinde bine sa afle de timpuriu. Aproape sigur se va mobiliza si, la anul, isi va lua revansa. (De aceea si-a luat de lucru in vacanta, tot asa cum tu iti iei uneori de lucru, acasa.)

Nu, in nici un caz! Copiii cu note mai mici nu vor dezvolta resentimente fata de copiii cu note mai mari. Premiantii nu-i voi dispretui pe pierzatori (se poate folosi, precoce, termenul de „ratati”). Ei vor continua sa fie calzi si prietenosi unii cu altii si se vor ajuta reciproc (chestie stranie numita „cooperare”) indiferent de note, premii, laude si climat competitiv.

De ce? Deoarece natura umana este in mod esential pozitiva si nicio variabila situationala (nevrotica) nu o poate corupe.

Competitia in sala de clasa (in scoli si universitati) este un lucru bun. Coafura rezista. Copiii nu se transforma in oameni carora nu le (mai) pasa, nu devin violenti (psihologic) unii fata de altii si continua sa se bucure sincer pentru succesele altora.

Iar eu am incalecat pe-o sa, desigur.

 

„oh, ce frumos ai desenat!”

Ai auzit vreodata aceste cuvinte spuse pe un ton mieros? (care te stimula sa vomiti) Sau, acceptand ca exista si adulti care se exprima in mod autentic (in relatia cu copiii lor sau ai altora), ar putea avea exact aceleasi cuvinte (acum simtite cu adevarat) efecte perverse?

Stiu, fac lucrurile mai complicate decat sunt in realitate. De fapt lucrurile sunt simple si ceea ce noi, oamenii, stim (despre dezvoltarea copiilor, de pilda), chiar asa este. Milioane de parinti isi cresc copiii fara a sta prea mult pe ganduri si totul se termina cu bine. (Este suficient sa privim in jur. Lumea e minunata. Nu exista, de exemplu, prejudecati, injustitie sociala, competitie nevrotica sau inegalitate de gen.)

Bine, Adrian, daca esti asa destept spune tu ce nu este ok in mesajul de mai sus!

(In afara de ipocrizie, da? Wink!) Problema laudei figureaza de mult timp pe agenda specialistilor in psihologia copilului si psihologia dezvoltarii. Exista studii si unele dintre ele (prin rezultate) sunt contraintuitive.

Dar de ce sa apelam la ele si sa nu gandim (cu mintea noastra)?  Incearca sa-ti dai seama ce se intampla cu copilul (cel care recepteaza lauda) daca:

  • Are o parere diferita (El nu crede ca a desenat frumos sau, in orice caz, nu „asa de frumos” pe cat i se comunica.)
  • Recompensa verbala pe care o primeste il face un pic mai inclinat sa astepte o alta recompensa (lauda) in viitor.
  • Atentia i se muta de pe proces (activitatea de a desena) pe lauda
  • (aici e randul tau)

Just for some crying: Ce crezi, este mai dezirabil sa ai un copil care sa aiba nevoie de aprobarea ta (sa simta ca esti mandru de el) sau, mai degraba, un copil care sa fie capabil sa-si aprecieze singur munca, efortul sau rezultatul?

Da, am scris un articol nesuferit. (Nu e nevoie sa-mi spui.)